În derivă..

Mi-am aprins o ţigară. Lui niciodată nu i-a plăcut că fumez.Pe lângă asta mi-am băgat şi o melodie ca să am inspiraţie.Nu, nu e manea. E o melodie pe care i-am dat-o şi care cred că i-a plăcut...cel puţin aşa mi-a zis mie. De la ultima ceartă...totul mi-e incert. Toate glumele...toate clipele frumoase care s-au strâns într-un an...stau sub semnul intrebării. Mă simt trădată..deşi spune ca n-am motive. E trist, că deşi nu ne-am "cunoscut" cu adevarăt...părea totul atât de ok. Vorba lui..."te trezeşti cu mine, te culci cu mine". Mereu "ne verificam" cunoştiinţele unuia despre celălalt. Iar acum...totul s-a dus pe p**ă. Ştiu că e urât din partea unei fete să vorbească aşa urât...de aia am cenzurat. Cearta asta ne-a întunecat pe amândoi...cel puţin pe mine. Deşi am decis să incheiem, nu ştiu el, dar eu tot îmi mai aduc aminte unele faze...e inevitabil. De exemplu cândva..pe timpul ăsta, ne jucam, vorbeam. Nu pot spune că mi-e dor de chestiile astea...cel puţin nu acum, dar era o rutină. Până şi maică-mea era obişnuită cu chestia asta. Îmi pare rău...pentru că acum simt că tot...absolut tot a fost fals. Aşa simt eu.
Când mi-a spus că DOAR m-a făcut să cred că a avut încredere în mine...am simţit cum s-a anulat totul. Preferam să se fi terminat din prima zi când a simţit că vorbeşte cu mine din silă...din plictiseală. Preferam să-mi fi spus atunci...era mai simplu. Nu mai prezinţi interes,la revedere. Nu ţii omul...îl faci să se increadă în tine...şi apoi i-o arunci în faţă...ia de-aici. Nu cred că meritam asta .Refuz să cred că i-am făcut atâta rău încât să-mi "APLICE" o astfel de "PEDEAPSĂ". Sau cine ştie? Eu credeam că-l cunosc...dar a ştiut să se ascundă bine..Bine pentru el...rău pentru mine. Acum au rămas regretele...eu că m-am deschis,el probabil pentru timpul pierdut...şi cine mai ştie pentru ce.

De ce?

Pentru că simt nevoia să vorbesc cu cineva şi n-am cu cine. Trist, nu? Mi-am făcut acest blog dintr-un simplu motiv. Cândva, lucrurile pe care probabil le voi scrie aici, erau nişte chestii pentru care trăiam...care mă făceau fericită. Acum, ele nu mai există...nu se mai intâmplă. Şi mă doare.

Şi totuşi, pe cât sunt de dureroase...pe atât de importante. Timpul trece şi nu iartă, de aceea...vreau să le scriu, să-mi amintesc prin ce-am trecut. Chiar dacă uneori...aş vrea să le uit...